2017 reprezintă cea mai periculoasă perioadă din punct de vedere ale securității internaționale pentru Peninsula Coreană. În cele 9 luni de zile care s-au scurs de la începutul acestui an, Republica Populară Democratică Coreeană a reușit să demonstreze că deține potențialul de a produce o rachetă balistică intercontinentală (o rachetă cu o rază de acțiune mai mare de 5000 km), că poate miniaturiza un fococ nuclear sau termonuclear astfel încât să poată fi instalat cu succes pe o rachetă balistică intercontinentală și că deține și fabrică arme termonucleare (bombe cu hidrogen).

Practic de la începutul anului 2017, Coreea de Nord a demonstrat lumii în fiecare lună capabilitățile sale nucleare și balistice, fie prin lansări de rachete, fie prin teste nucleare. Iar toate aceste evoluții s-au desfășurat în văzul întregii comunități internaționale, care nu a putut face nimic, în afară de a emite comunicate de presă indignate și a cere RPD Coreeană să respecte dreptul internațional și regimul de neproliferare nucleară. Este ca și cum Pyongyangul a vrut să demonstreze întregii lumi că nu dă doi bani pe normele de drept internațional.

Ceea ce ne aduce la ce dorește de fapt regimul nord-corean. Aparenta sa iraționalitate ascunde de fapt o politică „pe marginea prăpastiei” (brinkmanship) atent calibrată, iar evoluțiile recente, în ciuda beligeranței și agresivității evidente a acestora, ascund o invitație la dialog. Astfel, Pyongyangul este interesat de două lucruri: în primul rând dorește garanții ferme de securitate din partea SUA că nu va interveni să elimine dinastia Kim, (regime change), o posibilitate evocată prima dată de includerea Coreei de Nord pe „Axa răului” de către președintele american George W. Bush în 2002.

Iar în al doilea rând accesul la resursele materiale necesare supraviețuirii dinastiei Kim, eliminarea sancțiunilor impuse de SUA și ONU împotriva Coreei de Nord, precum și extorcarea Coreei de Sud de fonduri și alte bunuri (în principal hrană) cu ajutorul arsenalului nuclear și balistic. Un alt indiciu că RPD Coreeană ar fi interesată să negocieze în actuală criză este faptul că Washingtonul și Pyongyangul au dialogat discret prin diplomații acreditați la ONU de la debutul acestei crize. În acest joc diplomatic foarte tensionat și complex sunt atrase și China, principalul aliat și sponsor al Pyongyangului, precum și Japonia, unul din inamicii istorici.

În ciuda eșecului SUA de a împiedica Coreea de Nord să dezvolte arme nucleare și tehnologie balistică, pe care le-a și proliferat la nivel global de altfel (Pakistan, Siria, Iran), Washingtonul nu pare să fie interesat să îndeplinească condițiile cerute de Pyongyang, mai ales că acesta din urmă nu e dispus să renunțe la arsenalul său de distrugere în masă. Situația este agravată și de realitatea că orice negociere între SUA și Coreea de Nord nu va înseamnă ca aceasta din urmă va renunța la armele nucleare. Fostul șef al comunității de informații america James Clapper e cât se poate de convins că Pyongyangul nu va da înapoi:

Nord-Coreenii nu vor renunța la armele nucleare. E un non sens diplomatic. S-au epuizat opțiunile: presiuni, amenințări, negocieri, influența Chinei – s-a încercat și nu au funcționat.

Testul termonuclear din 3 septembrie 2017, coroborat cu lansarea pe 3 iulie a unei rachete balistice intercontinentale, pun SUA într-o poziție extrem de dificilă – pentru prima dată Coreea de Nord poate amenința teritoriul american cu lovituri nucleare. Chiar dacă s-ar putea să mai dureze ceva timp până când nord-coreenii pun în serviciu o rachetă balistică intercontinentală cu focos termonuclear, mesajul e destul de clar: în cazul unui conflict, teritoriul american poate fi lovit. S-a ajuns în situația în care discutăm de descurajarea nucleară reciprocă între SUA și Coreea de Nord, dincolo de limitele geografice ale peninsulei coreene sau ale regiunii Asia-Pacific (Japonia, Okinawa, Guam). Pyongyangul reușeste astfel să reproducă una dintre strategiile sovietice de divizare a SUA de aliații săi europeni în timpul Războiului Rece: decuplarea strategică. Astfel Coreea de Nord încearcă să forțeze Statele Unite să aleagă între a-și proteja aliații prin disuasiune nucleară (descurajarea extinsă) sau să-și protejeze teritoriul național. Casa Albă are de ales între Seul și Tokyo sau San Francisco, Los Angeles, Anchorage și Washington D.C..

Gravitatea situației este recunoscută și de fostul consilier politic al președintelui Trump, Stephen K. Bannon, care înainte să plece de la Casa Albă, a dat un interviu exploziv revistei americane The American Prospect, în care a descris candid cum stăteau lucrurile cu 3 săptămâni înainte de testarea bombei cu hidrogen:

Nu există soluție militară la adresa amenințărilor nucleare nord-coreene – las-o baltă! Până când cineva se gândește cum să soluționeze acea partea a ecuației care arată că 10 milioane de locuitori ai Seulului vor muri în 30 minute ca urmare a unor atacuri cu armament convențional, nu știu despre ce vorbești, nu există soluție militare, s-a terminat, ne-au prins.

Bannon e cunoscut pentru declarațiile sale incendiare și analizele partizane, dar aici chiar a surprins esența problemei: nu numai că un conflict militar între cele două Corei va duce la pierde vieți omenești masive în rândul civililor din sud, dar orice soluție militară este una ineficientă. În acest moment cele RPD Coreeană și SUA se descurajează reciproc.

Politic, însă, din păcate situația a fost agravată chiar de Administrația Trump. Pe 8 august, în aceeși zi în care Pyongyangul a anunțat că a instalat cu succes un focos nuclear la bordul unei rachete balistice, președintele Trump, amenința Coreea de Nord cu „foc și pară” (fire and fury) dacă continuă să amenințe Statele Unite. Bineînțeles că la scurt timp după declarațiile președintelui american, mașina de propagandă a lui Kim Jong Un a început să tune și să fulgere cu amenințări la adresa SUA.

Din păcate actuala administrație nu dispune de resursele intelectuale și politice pentru a formula un răspuns strategic adecvat la amenințarea nucleară nord-coreeană. La debutul mandatului său Donald Trump a încercat să-l flateze pe Kim Jong-Un, poate în speranța unei negocieri, dar pe măsură ce testele balistice și nucleare ale Coreei de Nord s-au înmulțit, președintele american a trecut la amenințări. Ambele tactici au dat greș, Kim ignorând laudele și arătând că amenințările lui Trump sunt lipsite de substanță.

Pe termen scurt și mediu pot avea loc două evoluții: prima ar fi intensificarea prolificării nucleare în Asia, Coreea de Sud și Japonia, ambele state fiind capabile să dezvolte programe militare nucleare într-un timp relativ scurt, 6-18 luni. Acest lucru se va întâmpla dacă atât Seulul cât și Tokyoul consideră garanțiile americane de securitate ca fiind irelevante. Deja Coreea de Sud a cerut SUA desfășurarea de arme nucleare tactice pe teritoriul său. A doua evoluție ar fi izbucnirea unui conflict militar între cele două Corei, care ar putea să culmineze cu un schimb nuclear între SUA și Coreea de Nord, care nu va fi limitat la Peninsula Coreea.

George VIŞAN

O variantă a acestui articol a apărut în Revista 22