Octavian Manea despre criza nord-coreeană, pentru Revista 22

Ar trebui să ne obișnuim ca Phenianul să ți­nă conjunctural prima pagina a presei internaționale. În curând, regimul nord-coreean ar putea depăși linii roșii care pentru comunitatea internațională extinsă sunt inacceptabile: capacitatea de a plasa un dispozitiv nuclear pe o rachetă balistică sau dezvoltarea unei rachete intercontinentale capabile să lovească SUA. Mulți observatori vorbesc despre o criză a rachetelor în slowmotion. Iar pe măsură ce își dezvoltă arsenalul de arme de distrugere în masă, Phenianul poate concluziona că, sub protecția umbrelei nucleare, spațiul său de manevră crește, că opțiunile sale se diversifică impulsionându-i comportamentul coercitiv față de regiune. Crește probabilitatea provocărilor, a șantajului, chiar a unor eventuale atacuri sub pragul convențional.

Raționamentul care a caracterizat mai toate administrațiile americane din ultimii 17 ani a fost acela că Beijingul este, deopotrivă, soluție, dar și parte a problemei. În această ecuație, regimul nord-coreean este perceput ca un proxy al Beijingului. Pe acest fond, aparenta schimbare la față a președintelui Trump care, după ce în primele săptămâni nu mai contenea cu atacurile la adresa Chinei, amenințând-o cu pers­pectiva războiului comercial, acum nu se mai oprește din laudele la adresa lui Xi Jinping. Miza redevine schimbarea comportamentului Beijingului, cel care este, în cele din urmă, responsabil de diluarea sancțiunilor impuse sub egida ONU, dar și pentru 85% din comerțul exterior al Phe­nianului. Probabil așa se explică și retorica belicoasă a președintelui Trump la adresa acțiunilor Coreei de Nord din ultima vreme, ca o formă de presiune psihologică, arătând că este dispus să meargă până pe marginea prăpastiei, și unde publicul țintă este de fapt Xi Jinping. Într-un interval scurt, s-a vorbit nu doar despre lovituri preemptive, dar și despre perspectiva unei confruntări majore cu Nordul. Totul pe fondul manevrelor regionale ale portavioanelor americane.

Însă cel mai mare adversar al lui Trump rămâne Trump. Cum altfel să intrepretăm urecheala aplicată Seulului, căruia Trump i-a cerut să plătească un miliard de dolari pentru desfășurarea scutului antibalistic THAAD, care a devenit deja operațional. Între timp, generalul Mattis, șeful Pentagonului, a precizat că America va acoperi costurile scutului, însă impactul negativ rămâne, cu atât mai mult, cu cât ne aflăm în plină campanie pentru alegerile prezidențiale sud-coreene, una în care subiectul THAAD a provocat controverse intense. Ce omite Trump să spună este că vorbim de un scut tactic menit să protejeze un teatru operațional care-i include pe soldații americani desfășurati acolo. Mai mult, în 2016, printr-un acord de măsuri speciale, guvernul local a decis susținerea forțelor americane din Coreea de Sud cu 826 de milioane de dolari. Totodată, sunt în curs de desfășurare ample procese de relocare a trupelor americane cu costuri ca­re ajung la 10 miliarde de dolari, dintre care SUA plătește 8%. Sunt cifre care arată cât de departe este Seulul de tipologia pasagerului clandestin.

În cele din urmă, însă, dincolo de zăngănitul de arme, necesar pentru a sprijini efortul de diplomație coercitivă al Washingtonului, nu trebuie pierdut esențialul: nimeni nu vrea un război în peninsulă. Efectul ar fi devastator. Să ne gândim doar la miile de piese de artilerie care amenință Seulul, unul dintre principalele megapolisuri ale lumii, cu o populație semnificativ mai mare decât întreaga Românie. De asta efortul principal o să fie unul non-cinetic. Formula cod, folosită de generalul H.R. McMaster în intervențiile sale de la Fox News, a fost aceea de „măsuri care să nu implice războiul“ (measures short of war). O pârghie pontențială ar fi sancțiunile împotriva băncilor proxy folosite de regimul Kim Jong-un pentru accesarea sistemului financiar global (inclusiv a unor entități din China). Există chiar un precedent nord-coreean de succes – Banca Delta Asia. Odată ajunse pe lista neagră a Trezoreriei SUA, ele devin active toxice și sunt izolate de circuitul economiei albe. Pentru o administrație dispusă să declanșeze războaie comerciale, măsura ar putea să fie credibila și poate determina Beijingul să preseze Phenianul. Între timp, Donald Trump, care încearcă să joace simultan rolul de polițist rău și de polițist bun, a ieșit cu o declarație surprinzătoare, declarând că este gata, „este chiar onorat“, să se întâlnească cu Kim Jong-un, dacă acesta este dispus să îndeplinească o serie de condiții (evident, renunțarea la ar­mele nucleare). O mișcare interesantă, parte a unui joc de șah geopolitic cu un rezultat greu de întrevăzut.

Octavian Manea