Octavian Manea despre impactul alegerilor prezidențiale americane asupra politicii externe
Ultima dintre dezbaterile pentru Casa Albă a expus un Donald Trump neschimbat. Am văzut aceeași tendință de protejare și disculpare a Rusiei, în ciuda verdictului a 17 agenții de informații americane că Moscova a încercat să influențeze alegerile americane prin mijloace de cyberwar. Iar în timp ce îmbrățișează Rusia, Trump se răfuiește cu alianțele tradiționale care nu-și plătesc factura către America și care, de fapt, în opinia lui, o „sifonează“:
Japonia, Germania, Coreea de Sud sunt state foarte bogate și puternice. Suntem jefuiți de toată lumea. Trebuie să renegociem toate aceste tratate. Au obținut tranzacția secolului. Nu ne mai permitem să le apărăm.
De câte ori a criticat Trump Anschluss-ul Crimeei sau agresiunea rusă prin forțe proxy instrumentalizată în sud-estul Ucrainei? În schimb, şi-a făcut de fiecare dată timp pentru muștruluirea mercantilistă a aliaților protejați de garanțiile americane.
Unde ne aflăm la capătul celor trei dezbateri prezidențiale? Sondajul prezentat de ABC News arată o diferență de 12 procente între Clinton (50%) și Trump (38%), cel mai mare avans înregistrat de candidata democrată până acum. Totodată, site-ul FiveThirtyEight.com, al cunoscutului statistician Nate Silver, situa șansele democratei de a câștiga alegerile la 86,2%.
Și totuși, chiar dacă nu va triumfa pe 8 noiembrie, trumpismul, prin energia antisistem generată, nu poate fi ignorat. La bază, acesta rămâne o revoltă împotriva globalismului sub diversele sale fațete. După cum arată cel mai recent studiu al Chicago Council on Global Affairs, 80% dintre susținătorii lui Trump cred că imigrația e o amenințare pentru Statele Unite, 83% văd terorismul internațional ca fiind principalul pericol pentru SUA, iar zidul mexican este dorit de 92%. De altfel, pare să existe un fir invizibil care îi aduce pe Trump și Putin de aceeași parte a baricadei. După cum observa recent Anatol Lieven în revista Survival:
Putin, la fel ca Trump, este în mare parte produsul unei reacții naționale împotriva efectelor negative ale globalizării. În acest sens, Trump este aproape de partidele nativiste și populiste din Europa, precum Frontul Național Francez, care reacționează împotriva combinației de transformare economică, declinul vechilor clase muncitoare vechi și migrația în masă.
În general, putem observa că distanța dintre republicani și democrați pe chestiunea globalizării a ajuns la 15% față de 2006: 74% dintre democrați sunt favorabili globalizării, față de 59% în rândul republicanilor.
Pe de altă parte, retorica lui Trump față de alianțele tradiționale și rolul SUA în lume nu rezonează cu tendințele majoritare. 89% din publicul american vede sistemul de alianțe dezvoltat de SUA după 1945 ca fiind un instrument eficient de implementare a obiectivelor de politică externă. Opinia este sprijinită de majorități semnificative în toate segmentele electorale: 94% dintre democrați, 88% dintre republicani și 86% la nivelul independenților. Un rol activ al Statelor Unite în afacerile globale e dorit de 70% dintre democrați, față de 64% în rândul republicanilor.
În general, 65% dintre americani (81% dintre democrați, 57% dintre republicani și 58% dintre independenți) văd NATO ca fiind în beneficiul securității SUA. Angajamentul faţă de NATO la parametrii actuali este susținut de 69% dintre democrați, de 60% dintre republicani și chiar de 51% dintre susținătorii lui Trump. Și prezența bazelor americane în Coreea de Sud, Japonia, Germania este sprijinită de majorități confortabile, în toate segmentele electorale relevante, procentele cele mai mari regăsindu-se în tabăra republicană (între 69-76%).
Fotografia de ansamblu care se desprinde de aici este aceea că există o fundație solidă de susținere la nivelul opiniei publice americane în favoarea păstrării rolului Americii în lume. Dar asta mai înseamnă un lucru: există un consens societal de fond în privința conservării tușelor profunde (alianțele, misiunea de descurajare convențională prin prezența terestră înaintată în periferiile Eurasiei) care au definit politica externă a SUA și care ancorează ordinea liberală de după 1945. Din perspectiva implicării internaționale și a crezului de politică externă asta înseamnă America main stream, America establishment-ului, a consensului bipartizan. Și acest lucru este esențial, pentru că misiunea fundamentală a viitoarei administrații este tocmai aceea de a apăra ordinea postbelică (o realitate pe care deseori o luăm de-a gata, de parcă ar fi autosustenabilă) și de a reenergiza euroatlantismul și a mobiliza Vestul în ansamblul său în această direcție. O astfel de predispoziție este puțin probabil să vină din partea lui Trump, candidatul antisistem care s-a aflat mai aproape de opțiunile Moscovei decât de moștenirea celor 70 de ani de politică externă americană postbelică.
În plus, Moscova (alături de China sau Iran) rămâne unul dintre marii challengeri ai sistemului postbelic pentru care granițele, suveranitatea, normele internaționale sunt doar mofturi aflate la dispoziția celor puternici. Apărarea ordinii consacrate timp de 70 de ani de America bipartizată cere un candidat al establishment-ului bipartizan.
Octavian Manea
