Teama de strigoi a măcinat de secole viaţa românilor. Şi alte credinţe în fiinţe supranaturale, cu puteri malefice şi distrugătoare, au intrat în folclor, la fel şi obiceiurile bizare folosite de comunităţi pentru a se proteja de acestea.

 O mulţime de credinţe şi practici ieşite din comun, legate de existenţa duhurilor necurate, a strigoilor şi a fenomenelor supranaturale au dominat de-a lungul secolelor viaţa românilor.

 Iată câteva dintre cele mai bizare.

 Pruncii care îşi mănâncă „tichia” devin strigoi 

Potrivit credinţelor arhaice ale românilor, pruncii care se năşteau cu corpul acoperit de o „tichie” are mari şanse să devină strigoi – sprit necurat care nu îşi găseşte liniştea după moartea omului. Pentru a preveni transformarea „este bine ca imediat după naştere pieliţa să fie luată de pe copil, căci altfel se spunea că acesta o va înghiţi şi se va transforma pe loc în strigoi”, informa Tudor Pamfile, autor al unei culegeri de mitologie românească, publicată în 1915

. Chelie şi gura prea roşie, semne necurate 

Aspectul fizic al pruncilor şi comportamentul lor ofereau suficiente semne românilor credincioşi în existenţa duhurilor necurate care i-ar fi putut poseda pe cei mici. „Strigoiul este chel în creştetul capului, de unde nu se poate scoate socotinţa că toţi cei chei sunt strigoi. Au coadă, adică şira spinării le este prelungită în formă de coadă. La unii strigoi, această coadă este mică, dar ea se întinde la căldură. Coada strigoilor le dă putere, căci ea îi poartă şi tot ea îi învie. Unii strigoi au gura roşie şi mornăie chiar. Părul pe care l-a avut la îngropare le pică şi în locul lui creşte altul mai mic. Dinţii le cad şi în loc le cresc alţii mai mărunţi, iar după alte credinţi, colţii li se fac mai mari, din pricina multului sânge ce sug.”. 

Capul mortului „suspect” e bine să fie tăiat

 În lupta cu duhurile necurate, de-a lungul timpului, numeroşi români au apelat la soluţii extreme, care implicau batjocorirea cadavrelor şi, deseori, acte de canibalism. „Unii zic că-i bine să i se taie capul mortului şi să i se pună la picioare. Alţii leagă capul şi trupul mortului de un rug şi dacă se va scula să se împiedice în spinii rugului şi să nu mai poată ieşi afară. Unor morţi, pe alocuri, li se înfige o andrea în buric sau în inimă. Prin altele li se vâră prin inimă o frigare înroşită în foc, o ţeapă sau un par. Când i se bate parul, iar sângele sare de şapte stânjeni în sus, atunci îi moare strigoiului şi cealaltă inimă. Altora li se străpunge capul, dacă nu, chiar li se taie. Altor strigoi, după ce li se spintecă burta, li se scot ficaţii şi inima, se ard pe foc până se fac scrum şi cenuşa ce iese se amestecă într-un pahar cu apă şi se bea cu toate neamurilr lor, ca să fie ferite.”, se arăta în culegerea de folclor, bazată pe întâmplări reale, a lui Tudor Pamfile. În multe sate, „strigoiul” era omorât acasă, înainte de înmormântare prin înfigerea unui fus, ţeapă de lemn, piron de fier în inima defunctului.

 Usturoiul, plata care fereşte lumea de spirite necurate 

O mare atenţie le era acordată de români usturoiului şi tămâii, ingredientele menite să alunge duhurile rele din casă. Potrivit credinţelor populare, cei care refuzau să mănănce usturoi ori se fereau de mirosul tămâii, erau privişi cu suspiciune. Cina din serile de sărbătooare, în special de ziua Sfântul Andrei, trebuia neapărat să conţină planta – minune.

 Femeile bătrâne şi urâte erau, de fapt, fiinţe rele 

Aspectul fizic al femeilor le putea aduce mari probleme, potrivit tradiţiilor arhaice a românilor. Muma Pădurii era personificată ca fiind o femeie urâtă şi bătrână, care boceşte în pădure, însă putea lua şi alte înfăţişări, cum este cea a unui copac înfiorător sau al unei călugăriţe cu părul despletit. Pâca, sau mama Dracului era de asemenea, „o babă bătrână, neagră şi urâtă, ca întunericul Iadului, cu coarne în cap ca râşchitoarele, cu nasul lung şi încârligat, cu ochii umflaţi de capră înecată, cu colţii în gură ca ai mistreţului, cu ghiare ca secerile, cu coadă ca de vită, lungă şi îmbârligată, cu o lulea sau pipă mare în dinţi, pe beregăţile gâtului sau pe nări ieşindu-I flacără de fum, fum negru şi o duhoare de tutun”, o descria Tudor Pamfile. 

Muma pădurii şi celelalte fiinţe supranaturale vestite prin urâţenie, cu însuşiri asemănătoare locuiau, în cele mai întunecoase locuri din codru şi căutau să ucidă pe cei care treceau singuri în pădure sau să îi sperie, pricinuindu-le boli de spaimă, potrivit tradiţiei. Uneori mâncau trupurile celor ucişi. Semnul crucii făcut în dreptul unor astfel de femei şi tămâia i-ar fi protejat pe călători, afirma Tudor Pamfile, citând o relatare din popor. 

Uneori, chiar şi tinerele prea frumoase, întâlnite în păduri, puteau atrage suspiciuni. Numite iele ar fi avut, potrivit tradiţiei, puterea de a-I fermeca şi de a-I îmbolnăvi pe cei care se aventurează în lăcaşurile lor. „Ca să-şi păzească gospodăriile de iele, oamenii pun câte un cap de cal într-un par. Astfel, ielele sunt alungate”, scria Tudor Pamfile.