Am hotărât că trebuie să scriu ce-mi trece prin cap, pentru că lumea în care trăiesc e prea tulbure şi amorfă încât nu mai iese la suprafaţă nici valoarea, nici penibilul, nici vulgarul, nici nimic. Atât de multă mocirlă comprimată, încât poţi să spui orice, oricum şi oricui, că nu produci nicio schimbare, nicio resuscitare cât de mică a corpului noroios. Ruşinea e o senzaţie decrepită, simţul măsurii e la fel de ramolit, proprietatea termenilor e un naufragiu, (în sensul în care ajungi prin cuvinte în zone total necunoscute, crezând că ai folosit un super termen), iar oamenii se rostogolesc efectiv prin fantezii şi idealuri îndepărtate. Despre nesimţire, nu mai încape vorbă. Ea e  liantul.

N-aş vrea să mă luaţi drept geniul care s-a trezit din amorţeală şi grăieşte, dar cum am spus: atât de multă lume vorbeşte, analizează, critică şi lansează ,,citate de viaţă”, încât nu pot să mă abţin. Aşa cum nu mai există ierarhii şi nici prea multă raţiune, aşa cum se invocă rapid dreptul la libertate de exprimare în orice situaţie, mă gândesc că pagina mea aruncată în marele morman aproape că nici nu trebuie luată în seamă. Dar…

Am observat că, funcţionăm după regula: mă camuflez şi mă distrez. Adică, îmi fac o mască frumoasă, convenabilă, luminoasă chiar, după care să stau ascuns fără să fiu în pericol. Şi, în spatele ei, fac ce mă taie capul sau nu fac absolut nimic, după caz. Masca e un cuvânt pe care îl folosesc generic, relativ şi foarte vag pentru că ea poate fi orice: o şcoală, o familie, un fel de a privi, o sinceritate debordantă, un angajament aparent fabulos, o pasiune închipuită, un hohot de râs sau o geacă de piele. În spatele măştii stă de multe ori: agramatul, infidelitatea, perversitatea, boala psihică, cheltuiala părinţilor, visătorul fără leac, traume ireparabile sau jegul.

Lumea mă întreabă ce fac. Pe mine, pe tine, pe oricare altul. Panică. În sinele meu trebuie să formulez un răspuns prin care să îi arăt că fac ce trebuie, la vârsta la care trebuie, sunt într-o situaţie de ascensiune profesională (cu toate  că eu nu am avut mari tangenţe cu ideea de muncă), într-o relaţie avantajoasă şi deloc falsă (  mergem cu Mercedesul, dar primesc şi flori la ceas de romantism) şi viitorul îmi surâde, în comparaţie cu alţii. Cam multe obiective pentru un mediocru. Nu-i nimic. Scoatem masca. Adică începem să ne împotmolim în vorbe, explicaţii, promisiuni, totul e construit în cuvinte de mare impact, jonglăm uşor cu firmele, masteratele, joburile cele mai americane, totul se termină în .ro, spunem deschis cum am plănuit să cucerim lumea, avem timp oricum să fim faraoni, eroi, actori şi tot ce mai auzim prin filme.  În altă ordine de idei, am găsit cel mai adevărat prieten, simţitor, bun partener de viaţă cu principii la nevoie, arătos şi foarte special (care, în realitate s-ar putea să fie un perdant, un laş care ar pune oricând înaintea ta ambiţiile personale, un comerciant al propriilor credinţe şi sentimente, un om de condiţie mizeră). Am pus paravanul şi am scăpat de tot. Pozăm, zâmbim şi mergem cu optimismul scris în frunte.

În tot acest timp: al şcolirii nebune şi al regăsirii sufletului pereche, în timp ce suntem justiţiarii lumii  şi ne dăm de trei ori peste cap ca să recuperăm cinstea şi alte virtuţi, în timpul statusului de forever busy, sau în timpul propriilor declaraţii de prietenie, facem lucruri oribile, lipsite de orice explicaţie, sinistre şi absurde. În tot acest timp trăim o adolescenţă întârziată, în care nimeni nu ne cere socoteală pentru nimic. Cheltuim bani care nu-s ai noştri, stăm în locuinţe care nu ne aparţin, iubim persoane pe care nu le cunoaştem, petrecem pe ritmuri pe care nu le-am mai auzit şi ne pregătim pentru ceva ce nu există.

Nu-i chiar o revoltă. Cum am spus, sunt lucruri pe care le pot scrie în numele acelei libertăţi sau dezinhibări invocate de toată lumea. Oricum nu se schimbă nimic.

Din când în  când, ascultaţi muzică!