Mă uitam zilele astea la toate protestele, la toată lumea din stradă, enervată, zgribulită, păcălită și jefuită de orgoliu în propria țară. Mă simt prea mică și neînsemnată în fața zidului de care se izbesc valurile de protestatari, în fața „marii corupții” , prea neputincioasă ca să mai cred că eu și generația mea vom aduce schimbarea, că vom răsturna acest sistem defect și vom renaște din propria cenușă. Mă încearcă un soi de pesimism incurabil, o descumpănire zilnică datorată faptului că nimeni nu ne ascultă, nimeni nu repară gafele, nimeni nu astupă gropile, nimeni nu ia nicio măsură ca răspuns minim la toată agitația publică. În țărișoara asta, cine are de furat fură, cine are de mințit minte, cine are de manipulat manipuleaza (indiferent ce, cât, cum, unde). Fără măsură și fără rușine. Cine are de vorbit, vorbește (și încă public!).Dar nimeni nu ascultă. Ați observat? Sufletul românului nu are pe nimeni să-l asculte. Să-i asculte povestea cu bune și rele, cu trezitul de la 6 dimineața și mersul la servici, cu plătitul facturilor, cu statul la cozi, cu presiunile din colectivitate, cu luptele lui interioare, cu nervii din trafic, cu eșecurile sentimentale, cu bolile, cu durerile de cap, cu grijile zilnice, cu visurile de a avea încălzire , apă caldă în casă sau un job mai bine plătit, cu nemulțumirile pe care le recapitulează când se așază seara în pat.
În altă ordine de idei, e mare lucru să știi să asculți. Să ai răbdarea, echilibrul, liniștea, educația să fii atent la ce îți spune omul de lângă tine. Să cauți răspunsuri și soluții și la problemele lui, nu doar la cele personale. De câte ori nu v-ați găsit în postura de a-l privi pe interlocutor cum vorbește și vorbește și vorbește și downloading:)) fără să vă mai dea ocazia și vouă să ziceți ceva, fără să întrebe:hei, dar tu? , uneori fără să vă privească. Egoism sau lipsa celor șapte ani de acasă? E greu de spus. Arta conversației nu e așa complicată dacă ești un om educat, ancorat în realitate și încrezător în forțele sale. Nu te face cu nimic inferior ideea de a pune o întrebare și de asculta până la capăt răspunsul. Dimpotrivă, arăți un pic de maturitate, un pic de rafinament, un pic de clemență.
Am întâlnit persoane care nu știu să asculte din prea mult ego (ce mai are și ăsta de spus? oricum viața mea e cea mai interesantă), nu știu să asculte dintr-o nerăbdare copilărească (uneori isterică) de a povesti și ele ceva, cumva, cândva, undeva, orice are legătură cu subiectul (un fel de „nu, mama mea e mai frumoasa”!!), nu știu să asculte din frica de a nu afla de la tine ceva ce i-ar face invidioși, nu știu să asculte din simpla emotivitate (dacă o ascult înseamnă că îmi place de ea, nu?), nu știu să asculte fiindcă acasă, când erau mici, ei vorbeau și părinții ascultau (niciodată invers), nu știu să asculte pentru că nu prea înțeleg multe lucruri pe care tu le spui (mai bine vorbim toți odată decât să nu ne înțelegem:)))
În sfârșit, ascultați!
O muzică bună.Ăsta e primul pas spre vindecare.
Mai treceți pe aici.
