Ca și părinte te întrebi mereu dacă îți faci datoria față de copilul tău corect. Așa că dacă odată la atât te trezește cineva și îți zice că nu o faci bine, nu te înfuria vor doar să te ajute. Joi am fost la medic cu ea pentru consultația necesară între zece și paisprezece luni. Și mereu atunci știi dacă greșești ceva ca și părinte sau nu. Așa că am mers noi bucuroși și gânditori. Așteptam critica din partea medicului. O pune pe cântar, o măsoară din cap pana în picioare și după ne pune întrebări. Rezultatul a fost că Agnes a noastră este slabă la vârsta ei. După cele spuse de medic Agnes la unsprezece luni trebuia să aibă undeva la peste noua kilograme, însa ea are doar opt kilograme și șapte sute de grame. Se zice că pentru un copil este necesar ca la vârsta de un an să aibă de trei ori kilogramele cu care sa născut. În cazul nostru Agnes trebuie la doisprezece luni să ajungă la zece kilograme și trei sute de grame.
  Practic vorbind nu poți să zici că este slăbuța. Sau că nu este dezvoltată. Adică are o înălțime de șaptezeci și patru de centimetri la aproape nouă kilograme. Stă ridicată în picioare chiar dacă încă nu merge și nu mai discut despre escaladat. Ce vreau să zic prin escaladat? De câteva zile peste tot urcă. Pe canapea, în pătuțul ei și chiar un sertar deschis dacă găsește intră în el. Poate că este mai slabă cu un kilogram față de kilogramele care ar trebui să le aibă în teorie, dar tot practic dacă sunt, ea încă nu are doisprezece luni. Abia în data de treizeci și unu a lunii împlinește un an. Deci mai avem timp încă  trei săptămâni în care se mai poate îngrășa.

  Cu toate acestea fiind spuse medicul ne-a dat un semn de alarmă, pentru că la întrebarea lui ''mănâncă bine?'' noi am rămas mască. Agnes a noastră nu prea este împăcată cu idea că trebuie să mănânce de toate. Are mofturi și nu este chiar așa de ușor să o forțezi să mănânce. Nu este ca orice copil care poate dacă îi bagi mâncarea în gură chiar dacă nu îi place să o mănânce. Ea dacă nu vrea să mănânce, scoate afară, te scuipă sau își face greață până ești tu forțat să îi scoți din gură. Și totuși ne pune altă întrebare medicul ''cine este mai tare, voi sau copilul?'' și iar suntem înlemniți. Înțeleg și eu că trebuie să mănânce mai bine decât mănâncă acum. Dar cum forțez un copil care știe ce vrea și ce nu. Știu că părerea voastră este că trebuia să o facă de mult, dar dacă vă zic că Agnes a mea scuipă mâncarea de la patru luni pentru că nu ii place, mă credeți? Da, de la patru luni scuipă laptele pentru că nu îi place gustul sau pentru că este rece. Nu este orice alt copil, are un caracter puternic și mofturi mai multe. Ne-am obișnuit să comenteze înapoi așa cum știe ea, dar este și ascultătoare.
  Cât despre kilogramele ei, ne rugăm la Dumnezeu să nu avem probleme și să aibă poftă de mâncare. Nu pot să zic că am un copil așchiuță dar nici grăsuță nu este. Mie unul ca și părinte mi se pare că este bine crescută, dezvoltată perfect și isteață în toate privințele.

  Următoarea dificultate este cu somnul. Am obișnuit-o pe săraca să îi ținem noi sticluța, ea să stea pe pernă și să fie legănată. De trei ori pe zi așa adoarme. Cel putin până săptămâna trecută când am fost în concediu. În concediul nostru pe insula Paros din Grecia nu am avut pătuț pentru ea în cameră și a dormit cu noi câteva nopți. S-a obișnuit și la întoarcerea noastră acasă, nu a vrut să mai doarmă în pătuț. O puneam în pătuțul ei adormită la ora nouă și când atingea patul iți dădea impresia că o arde. Sarea din pat și urla într-un fel că ți se rupea inima. În cele din urmă adormea, însă pe la ora unu, două era iarăși trează strigând că vrea la noi în pat. Primele două nopți după ce am venit din concediu a mers tot așa. Dormea la noi în pat câteva ore pe noapte și apoi înapoi la ea în pat. Dar de la începutul săptămânii am zis STOP. Am decis că este timpul ca ea să învețe să doarmă iarăși în patul ei,  chiar mai mult de atât am zis că vrem să o învățăm să doarmă singură.

  Dificultatea următoare era că Agnes nu vrea să își tină sticluța singură. Se ține de ureche, de obraz, te ține de un deget sau te mângăie pe cot, orice altceva înafară să atingă sticla de lapte. Așa că înțelegeți și voi că este greu să o pui în pat să adoarmă singură. Atunci am cautat o soluție de mijloc. Am pus-o în pătuțul ei și noi ne-am pus pe jos lângă pătuț. Înțeleg că nu este exact ce ne-am propus, dar am trecut peste etapa cu legănatul și adormitul pe pernă. Pe lângă toate acestea rar se mai trezește noaptea plângând că îi trebuie la noi în pat. Este adevărat nu adoarme ea imediat ce este pusă în pat și trebuie să stai cam jumătate de ora cu ea până își bea laptele din sticlă, dar după ce a băut laptele rămâne singură în pat și chiar dacă plânge noi nu mai intram în cameră. In cele din urmă cu tot plânsul ei adoarme și chiar doarme mai bine ca înainte.

  Ca părinte îmi fac mereu griji pentru ea. Încerc să o învăț unde are voie, cu ce are voie însa aș vrea totuși să fie și ea independentă. Adică nu vreau să ii dau totul ''mură-n gură'' cum se zice. Vreau să ia singură inițiativa, să aibă imaginație când se joacă și totuși să aibă limite care să știe că nu trebuie întrecute. Aspir la o educație în care atunci când zic către ea că nu are voie la ceva să înțeleagă singură de ce nu are voie și totuși să fie atât de isteață în cât să știu eu că se poate descurca și singură. Voi fi mereu lângă ea în orice moment, dar vreau să fiu acolo din umbră. Să nu știe ea că sunt acolo și să se bazeze pe mine.
  Așa mă gândesc eu că face și Dumnezeu cu noi. De multe ori chiar mă întreb cum ar face Dumnezeu cu mine ca și copilului Său ca să fac și eu așa cu copilul meu. Pentru că dacă mă uit în familia Tatălui meu, atunci văd niște copii minunați, bine educați și crescuți cu înțelepciune. Așa îmi doresc să fie și copilul meu. De asta și mereu îmi fac griji pentru ea.