Nisipul fin se prelingea pe gleznele noastre. Simteam respiratia marii, glasul ei tocit de vreme si de vremuri, in timp ce valuri furioase ne matura tibiile cu o sete nedisimulata.
Poate ca ne-am pierdut mintile cu totul. Poate.
Erau doar cateva grade afara, dar nici unul dintre noi nu simtea asta.
Ne plimbam de cateva minute bune pe plaja avand degetele ei intre degetele mele, lasand ca doar tipatul pescarusilor sa sparga linistea dintre noi.
Desculti, cu adidasii in mana, blugii suflecati pana la genuchi, paream doi nebuni pierduti intr-o lume ce nu avea nici o legatura cu realitatea.
Nu asta si suntem?
Aveam Atat de multe sa-ti spun, atat de multe lucruri sa te intreb, dar totul era atat de perfect in jurul nostru incat imi era teama ca daca as fi rostit un singur cuvant, daca as fi clipit macar, totul s-ar fi destramat ca un vis frumos. Erai tu, marea, vocea ei si caldura unui suflet ce te iubea neconditionat.
Poate ca oamenii ar trebui sa vorbeasca mai putin despre ceea ce simt. Uneori marea, cerul, poate chiar si pescarusii, vorbesc mai bine decat o pot face ei prin cuvinte.
Trebuie doar sa stea, sa asculte.
Am intors capul sa te privesc. Stropi de apa sarata se prelingeau pe obrajii tai. Ti-am spus vreodata ca te ador atunci cand firele de par ratacite iti mangaie ochii? Azi erai atat de frumoasa.
Simteam nisipul rece printre degete, mana ta care ma strange puternic si ma gandeam ce destin am avut si noi. Neintelesi, perceputi ca doi rebeli imaturi, maturati permanent de valurile vietii ce nu ne-au lasat o clipa de ragaz.
Da, poate ca sufletele noastre au inghetat uneori, dar iubirea noastra nebuna a fost aroganta pe care doar noi doi ne-o puteam permite.
Doar noi doi putem merge pe nisipul rece, desculti, cautand linistea.
Te-ai oprit si ai pus capul pe umarul meu. Nu stiu daca erau lacrimi sau doar roua marii, dar am simtit o dorinta nebuna sa te strang in brate puternic. Te-ai lipit de mine devenind un singur suflet. Nu am avut curajul sa te sarut. Mi-am plimbat barbia prin parul tau, tinandu-te lipita de mine.
Nu, Ana, nu am sa las niciodata ca ceva sau cineva sa te doboare..
Marea este martora legamantului meu ca am sa am grija de tine pana ce vara va reveni peste sufletul tau.
Voi fi nisipul pe care-ti vei asterne tacerea, val dupa val, atunci cand vei fi necajita si voi avea grija ca intr-o zi soarele sa revina.
Si va reveni.
Undeva in departare, privind la zbuciumul marii, doi pescarusi zburau increzatori spre stele.
Soarele saruta discret linia orizontului lasand ca o simfonie de culoare sa ne hraneasca sufletul.
Eram atat de singuri pe plaja aceea pustie. Asa cum suntem in toate. Tot ce aveam, tot ce eram, fasii de nisip, spuma rece a marii si o tacere in care ne-am pierdut cu totul.
Si povestea noastra.
Pentru ca iubirea, iubirea plina de pasiune este intotdeauna o poveste.
Imi este dor de mare si de tine.
PHOTO CREDIT- „o prietena” :))
