M-am apropiat de ea.
Simteam ca se teme, mana ei a incercat sa ma opreasca, dar am atins usor masca si am incercat sa o dezlipesc de pe chipul ei. Si-a pus mainile la ochi, intr-un ultim efort de a nu o vedea cum arata.
Chipul ei era plin de rani, de cicatrici ce nu se vindecasera niciodata.
Am incercat sa o ating, dar a facut un pas inapoi.
-Nu, Allan, nu sunt pregatita inca.
– Dar ce este pe chipul tau, Ana?
A inceput sa planga prabusindu-se in bratele mele.
-Sti, niciodata nu am crezut ca voi avea curajul sa dau masca jos in fata cuiva. Tu esti primul om care ma vede asa. Cu rani si cicatrici. Uite, vezi crestatura aceasta adanca? Este facuta atunci cand a murit, eroul meu, cand am ramas singura iar ceilalti mi-au scrijelit pe chip durerea.
Aceasta am facut-o atunci cand am fost in spital, in noptile in care eram singura si plangeam, pentru ca tare mult mi-as fi dorit sa fie altfel. Fiecare rana, are povestea ei.

Plangea.
Plangea asa cum nu am vazut-o niciodata, incercand sa-si acopere ranile cu mainile.
-Allan daca ai sti cat ma dor si cat ma chinui sa zambesc pentru a nu vedea nimeni.
-Ana, te iubesc! Voi fi langa tine pana te vei vindeca.
O priveam.
Era atat de frumoasa chiar si cu chipul strabatut de cicatrici.
Daca ar fi stiut ca ranile acelea nu-i stirbesc cu nimic din frumusete, ca poarta inutil o masca, cand chipul ei natural este atat de minunat.
Am inceput sa o sarut.
In mintea mea de copil imatur credeam ca dragostea vindeca orice. Credeam ca simtindu-se iubita, durerea va disparea. Ca lacrimile vor disparea.
Dar nu a fost asa.
S-a oprit, mi-a atins usor chipul, zambind si m-a indepartat putin cate putin de ea.
Nu brusc, dar usor, usor a pus o distanta intre noi.
Desi inca unele rani sangerau, si-a luat masca si si-a pus-o inapoi pe chip.

Am incercat sa ma Apropii Din Nou, dar Ana m-a avertizat pe un ton extrem de serios:
-Nu te apropia. Te rog.
Priveam la masca din fata mea. Nu se mai vedea nici o rana, chipul era unul inocent, plin de zambet.
Imi vorbea.
Dar imi vorbea intr-un limbaj pe care nu reuseam sa-l mai inteleg.
Masca ii astupa vocea ei reala, iar sunetele scoase de dincolo de masca erau atat de straine pentru mine.
O urmaream. Vedeam de dincolo de masca ochii ei.
Se stringeau asa cum face o lumanare atunci cand ultimele picaturi de ceara sunt consumate.
Am incercat sa ma apropii din nou de ea pentru a-i lua masca si a o elibera, dar o voce straina, parca de nicaieri m-a impietrit.
-Cine esti tu? De ce nu ma lasi in pace? De ce ma hartuiesti?
Am privit in jur.
Nu stiam de unde vine acea voce. Nu putea fi a ei. Stiam prea bine vocea ei.

M-am oprit.
Dar nu am renuntat.
Inca ma gandesc la ranile ei care acolo, dincolo de masca, probabil ca dor ingrozitor.
Inca ma gandesc la serile in care le spala cu lacrimi.
O iubesc pentru ca i-am vazut chipul de dincolo de masca si cred ca este minunat. Cel in care zambetul este doar o parte din infatisare. In care ranile vechi inca nu s-au vindecat si au nevoie de timp si multa iubire sa o faca.
Inca cred ca frumusetea ei naturala, cea plina de rani, este superioara celei in care masca cu chipul fericit ascundeceea ce este cu adevarat.
Ii simt teama. M-ai ales teama de mine.
Teama ca ar putea trai si altfel decat asa.
O privesc zi de zi cum se amesteca in multime, sperand ca acolo printre oameni va fi greu de recunoscut.
Dar nu poate.
Pentru ca oamenii speciali raman speciali intreaga viata, orice masca ar purta.

Ana este un personaj fantastic. Sau poate unul real cu alt nume.
Cine stie?!
Poate ca exista o femeie ce poarta dincolo de o masca rani ce nu le-a vindecat niciodata. Sau poate ca totul este doar in capul meu.
Poate ca doar ma joc cu literele.
Cine mai stie ce este real si ce este fantezie?