Era o zi ca oricare alta, doar că era o zi din săptămâna asta, ceea ce o făcea specială. De obicei săptămânile nu se aseamănă între ele. De obicei.
Luni m-am gândit cam târziu să îmi fac rezervare la microbuz, iar trenuri după ora 14 nu mai sunt. Cel puţin nu spre Iaşi, dar trebuia să ajung la seminarul de mate aşa că trebuia să găsesc o soluţie rapidă şi eficientă. Trenul de la 5:43! Mnoh binee... plănuisem să nu mă mai culc pentru câteva ore... noaptea începuse bine alături de cei de la AC/DC dar din păcate am adormit pe la 1:30. Noroc că m-a trezit tata. La 4! M-am spălat, am băut o cafea, mi-am verificat bagajul şi mi-am dat seama că lipsea ceva vital unei călătorii cu trenul: o carte! Mă uit peste cele 8 rafturi cu cărţi din cameră şi mi-a sărit în ochi una ce avea pe copertă un ceas cu nişte cuvinte pe fiecare limbă (“profeţii” şi “semnele timpului” dacă nu mă înşel. Cartea se numea “După căderea cortinei, sfârşitul?” şi era scrisă deVirgil Dumitrescu. O bag rapid în bagaj, îmi iau geaca şi îmi fac vânt pe uşă. Uşa nu era cea mai rapidă cale dar luând în considerare că locuiesc la etajul 4 era cea mai convenabilă. Era ora 5:03. Nici un om pe stradă... nici măcar un câine... doar eu şi frigul ce îmi străpungea oasele făcându-mă să mă gândesc cât de onorat trebuie să se simtă profu’ de mate că fac asta pentru ora lui de seminar.
Related Articles
Ajuns în gară îmi iau bilet, fără reducere evident, deoarece carnetul de student nu iţi aduce nici un beneficiu, iar legitimaţiile sosesc abia în decembrie. Oare există persoane care să nu meargă acasă până la crăciun? Anyway, ies pe peron deoarece în sala gării era un miros splendid de ghiocei ce venea dinspre o femeie ce adormise, intenţionat, acolo peste noapte. Îmi aprind o ţigară şi mă uit la ceas: 5:27. WTF?!
Într-un final ajunge şi trenul. Şi încă ceva ce doar la noi e posibil, trebuia să ajungă la 5:41 şi să plece din gară la 5:43, dar a ajuns pe la 5:39 şi a plecat la 5:41.
Mă aşez în primul compartiment împreună cu un domn şi o doamnă, soţ şi soţie.
Am stat ce am stat şi m-am plictisit de playlistul uriaş ce mi-l oferă performantul meu telefon [11mb] aşa că m-am apucat de lecturat cartea pe care o alesesem cu grijă din vasta mea bibliotecă.
Prima impresie a fost bună, în mare parte despre ce se întâmplă cu omul după ce moare.
Apoi am realizat că din toate cărţile pe care le-aş fi putut alege, am ales o carte de natură religioasă. Dumnezeu şi iar Dumnezeu, psalmi, apostoli, Noul Testament şi citate din Biblie. Booooring road! Nu judecaţi o carte după copertă!
Între timp a mai urcat o doamnă cu o mulţime de bagaje (cred că îşi tranşase soţul) iar ceilalţi 2 au coborât în Paşcani. Când dau să ies pe uşa compartimentului, intră brusc o femeie cam speriată şi se aşează lângă cealaltă femeie. Ajung la una din uşile vagonului, o deschid, îmi aprind ţigară dar nu apuc să trag 2 fumuri căci apăruse o controloare grasă care îmi spusese pe un ton foarte convingător: “NU se fumează în tren! Coboară cu ţigara!”. Ok tanti, ok. Cobor în frig riscând să nu apuc să mă urc când pleacă trenul doar că să nu îţi izbeşti tu chipul plăpând de fumul meu scârbos când te urci în tren.
Termin ţigara, urc în tren, deschid uşa compartimentului şi... FULL. Mai erau doar 2 locuri libere din care unul era al meu. Eram eu, un domn ce se tot uita panicat în stânga şi în dreapta, doamna cu bagajele, panicata ce îşi băgase nasul într-o carte şi nu a mai ridicat privirea până în Iaşi, o tipă ciudată pe la 26 de ani ce asculta muzică atât de tare în căşti încât acoperea muzica din căştile mele, şi o familie formată din o tanti, un nene, şi un copil (erau de la ţară după faţă şi sacoşa de rafie). Ciudata văzându-mă pe mine şi pe acea femeie speriată citind, a scos şi ea o carte şi mima cititul, altfel nu înţeleg ce făcea deoarece muzica din căştile ei era la fel de tare, iar privirea ei a stat mereu pe aceeaşi pagină până la Iaşi. Nu, nu avea poze pe pagină. Mă refugiasem cu totul în acea carte, oricum altceva mai bun de făcut nu aveam, când de odată, sună telefonul femeiei de la ţară (40+ ani). Ringtone: “Michel Telo - Ai se eute pego”. Da... şi eu am rămas la fel de şocat, dar nu mare mi-a fost uimirea când a început să sune şi telefonul bărbatului ce bănuiesc că era soţul dânsei (tot pe la 40+) ce avea că ringtone: “Play & Win - Ya BB ”.
Mezinul familiei se ocupa de “entertainment”, lingând geamurile, mirosind un pachet de şerveţele sau pur şi simplu stând cu picioarele pe scaun. Great road!
Ajuns într-un final, mi-am lăsat bagajul, m-am schimbat şi am plecat spre facultă. Cursurile au trecut repede, am ajuns acasă (ştiu că acasă acolo nu e că acasă aici dar tot acasă spun, pentru că e ciudat atunci când te întreabă cineva “unde mergi” să răspunzi cu “la apartament”, sau cel puţin pentru mine), am stat câteva ore iar apoi am hotărât cu Daniel să ne adunăm la reşedinţa lui si să punem ţara la cale, sub savoarea unui PET de bere. Zis şi făcut. Mă uit pe geam şi văd că ploua. dar dacă tot am zis că merg, apoi merg. Mă îmbrac, mă duc în staţie, iau bilet şi mă urc în tramvaiul ce ajunsese fix după ce îmi luasem biletul. Era... semi-plin. Semi-plin înseamnă că jumătate din scaune erau ocupate, dar ocupate strategic ca nu care cumva să mai poată sta şi alte persoane pe locurile libere (gen acele persoane ce îşi întind picioarele până pe scaunul din faţă, acei “ţărani de oraş”).
Observ doi bătrâni, un bărbat şi o femeie pe la vreo 70+ ani, extremi de veseli pentru vârsta lor, moşuleţul ţinând-o pe bătrânică cu o mână pe după capul dânsei. Romantic, foarte frumos la vârsta lor dar eu trebuia să stau jos.
Întreb dacă e ocupat iar ei îmi răspund că nu, vorbind aman2 de odată, dar nici unul nu îşi întorsese privirea spre mine. Se uitau unul în ochii celuilalt şi zâmbeau, ca într-un film de dragoste, iar eu mă uitam la ei uimit, cu gura căscată, ca într-un film cu proşti.
Mă trezesc la realitate şi mă gândesc că poate euphoria lor este datorată excesului de pastille, devenit din ce în ce mai răspândit în rândul persoanelor de vârsta a 3-a. Ca moda cu mersul la biserică dintr-un post anterior. Dar să revenim. Mă aşez pe scaunul din faţa lor, stând cu faţa spre ei şi cu picioarele înspre centrul tramvaiului (nu aveam cum să le ţin altfel, nu vroiam să stric momentul şi sa îi zic bătrânelului să îşi mute cizmele de cauciuc de pe bucata mea de podea). De obicei când merg cu tramvaiul sau autobuzul, îmi pun căştile în urechi şi privesc în gol, îndreptându-mi faţa spre unul din geamuri sau podea. Primisem un mesaj ce mă trezise din starea de repaus provocată de vreme şi de piesă. Îmi cobor privirea dinspre geam spre telefon, dar involuntar ea se opreşte pe la jumătatea traseului, în dreptul celor doi “colegi de călătorie”. Se priveau cu aceeaşi gingăşie şi cu aceleaşi feţe luminate, doar că acum moşuleţul avea o mână după capul femeiei, iar cealaltă băgată în haina ei, printr-o porţiune fără nasturi. Îmi vine greu să îmi imaginez ce făcea cu mâna de erau atât de zâmbitori aman2, dar tind să cred că era vorba doar de un masaj anti celulitic.
Ajung într-un final la Daniel, savurăm berea, povestim ce povestim şi apare Adi, spre marea mea bucurie, deoarece afară ploua îngrozitor iar el venise cu maşina din dotare.
Mai stăm în jur de jumătate de oră şi plecăm spre casă. Am filat cel mai apropiat loc de parcare posibil de unde am făcut aproximativ 6,3(3) secunde până în scara blocului, dar acele secunde fiind suficiente cât să îmi fleoşcăiască podoaba capilară.
Stau câteva minute, mă usuc cât de cât, când de odată Paul îşi ridică privirea din monitor şi spune “mergem să luăm ţigări?”
Eu: “-Pe ploaie? Plouă tare... abia poţi să mergi... te dărâmă...”
El: “-Hai wa... luăm ţigări şi venim înapoi... hai...”
Eu: “-Ok.”
Ieşim din scară... ploua atât de tare încât nu ştiam care e stânga şi care e stânga (ambele mele mâini sunt stângi). Am fugit până “la moşneag”, magazinul cel mai apropiat cu putinţă, dar evident că era închis la ora aceea.
Eu: “-Ba hai acolo la şeptari, că acolo e non-stop!”
El: “-Si e şi magazin? Nu e doar bar?”
Eu: “- Nu mă... e şi magazin... am fost eu...”
Da... am fost eu... dar ziua! De unde era să ştiu că în Iaşi non-stopul înseamnă un magazin ce se închide la ora 22...
Am aşteptat câteva minute deoarece era o hârtie atârnată în geam pe care scria “vin imediat”, dar în zadar.
Ne-am hotărât într-un final să galopăm până la magazinul din staţie, unde în sfârşit am găsit deschis. Chiar dacă eram uzi şi înfriguraţi, acum nu mai fugeam. Păşeam de parcă ploaia nu ar fi existat, de parcă ar fi fost una din acele nopţi de vară, când cea mai mică adiere îţi provoacă o plăcere divină.
Aşadar dragi prieteni, nu contează ora la care te trezeşti, cartea pe care o citeşti, ringtonul sau vârsta pe care o ai... atât timp cât ai ţigări, ploaia niciodată nu îşi va face simţită prezenţa!
