De copil am învățat ce e solidaritatea și voluntariatul. Cu forța, desigur. Adică, nu te întreba nimeni dacă vrei sau nu să donezi pentru copiii ce mureau de foame în Africa, cumpărai timbrul sau dădeai cei 10 lei pentru UNICEF. UNICEF era la mare modă la vremea aceea. Au trecut zeci de ani, copiii din Africa mor în continuare, tot de foame, în ciuda donațiilor din întreaga lume. Și voluntariatul era tot forțat, nu era nicio plăcere să aduni gunoaiele lăsate de alții prin parcuri au pe malul Crișului, și să le frămânți căcații cu tenișii. Nu era nicio plăcere și niciun voluntariat să te duci la cules porumb sau înșirat ardei pe sfoară la fabrica de conserve, însă la un moment dat, cu toate că știai că n-ar trebui să faci ceea ce nu-ți dorești să faci, ajunseseși să crezi că e oarecum de datoria ta să ajuți, resemnat sau nu.
N-am crescut într-o generație de nesimțiți și nesimțitori, am învățat din familii și la școală să împart cu alții mai puțin norocoși, deși eram oarecum, cam toți la fel. La fel de nenorocoși să creștem și să trăim în comunism. De aceea, pe mulți dintre cei din generația mea, Revoluția i-a găsit majori, plini de idealisme, complet nepregătiți pentru ceea ce a urmat. Învățaserăm în școli de toate și nimic. Nu învățaserăm cum să trăim într-o lume care nu mai semăna cu nimic din ceea ce lăsaserăm în urmă, așa că marea parte a generației mele s-a ratat, a murit sau a emigrat. Puțini dintre cei rămași aici vii sau cu o viață obișnuită, de român între două lumi, s-au resemnat să aștepte ziua de salariu și cam atât.
Acum retrăiesc într-un fel acel voluntariat forțat. Trebuie musai să fiu solidară cu niște oameni care vin dintr-o cultură diferită de a mea, cu obiceiuri diferite de ale mele, cu mentalitate diferită de a mea. Și așa cum se întâmplă de obicei, apar niște flower power de nicăieri, care mă arată cu degetul, mă acuză că nu sunt solidară cu necăjiții porniți în bejanie, cu țintă fixă. Germania sau nimic. Germania sau îmi arunc nevasta cu plodul în brațe pe linia de tren. Germania sau moartea. Acești flower power mă obligă să le răspund dacă aș lua o familie de refugiați sirieni acasă, în numele solidarității umane, încercând un șantaj sentimental la care eu nu sunt sensibilă și le răspund, NU.
N-aș lua o familie de refugiați la mine acasă, din simplul motiv că nu am nicio datorie sau responsabilitate față de ei. Asta nu înseamnă că sunt insensibilă la drama multora dintre ei, la imaginile cu copii înecați ai căror tați au supraviețuit miraculos în timp ce-și scăpau copiii în apă. Nu sunt sensibilă la invazia unor masculi care-și pun femeile și copiii scut în fața lor, pe linia de tren sau îi aruncă prin gard. Nu i-aș primi la mine în casă dacă n-ar avea minimul respect să se spele. Nu am pic de respect pentru oamenii care nu se spală. Nu aș primi la mine in casă o familie al cărei mascul ar avea pretenția să-mi acopăr brațele și picioarele în prezența lui, ca nu cumva să-i ofensez obsesiile religioase, și nici să mă trateze la mine în casă ca pe o jumătate de om sau chiar mai puțin de atât. Nu aș primi în casă o familie pentru care m-aș simți obligată să mă duc la ciobani să le cumpăr oi, pentru că eu mănânc porc, vită, pui, pește dar nu mănânc oaie. Dacă vrei să stai la mine acasă, mănânci sarmale sau fasole cu ciolan afumat sau pită cu untură și ceapă. Nu aș primi o familie a cărei femeie a fost obligată și obișnuită să fie tratată ca o zdreanță și cu al cărei mascul aș intra clar în conflict, încercând să-i explic că e și ea la fel de om ca masculul care o desconsideră.
Nu aș primi o familie de refugiați în casă pentru că ar trebui, eu agnostică, să le asigur un spațiu de rugăciune și să respect un ritual religios străin mie și culturii mele. Nu aș primi o familie de șiiți la mine in casă pentru că s-ar încăiera cu familia de suniți adoptată de vecinul și până la urmă aș deveni într-un fel sau altul, din gazdă, victima lor.
Și în sfârșit, nu aș primi o familie de refugiați la mine acasă pentru un conflict pentru care răspunzători sunt cei care-l finanțează, îl întrețin și câștigă bani din asta, mai pe scurt, industria de armament. Pentru că ISIS nu s-a născut din spuma mării, nici n-a colonizat Siria venind de pe Marte. Erdogan finanțează ISIS ca să înlăture Siria din competiția economică, Rusia finanțează ISIS având și ea interese în zonă. Până la urmă, totul se reduce la bani, iar eu nu vreau să fac parte dintre idioții care suportă consecințele lăcomiei mai marilor lumii.
Și la urma urmei, nu aș primi o familie de refugiați la mine în casă, ca să nu mă ”trezesc” într-o dimineață cu gâtul tăiat doar pentru că sunt creștină. Copiii din Africa și aiurea mor în continuare de foame și boli. Oamenii se măcelăresc cu sârg cam prin toată lumea. Doar că acum nu mai sunt la modă copiii din Africa, nu mai sunt la modă femeile oropsite de Afghanistan, a căror viață nu s-a schimbat cu nimic de când s-au dus americanii să le elibereze. Acum la modă e să adopți o familie de refugiați, așa cum era la modă să adopți un maidanez. Nu, mulțumesc, eu nu am suferit și nici nu voi suferi niciodată de corectitudine politică.
Adoptați-i voi, și-mi povestiți după aceea și mie experiența voastră. Da, sunt ironică, pentru că așa cum împrăștiați pe facebook apeluri gen ”adoptați acest suflețel nevinovat că-l iau hingherii! L-aș ține eu dar am deja 3, am alergie, mă dor șalele, n-am bani etc…” Așa că, dragi flower power, sunt sigură că nici o familie de refugiați nu-și va găsi o familie de gazde adoptive. Și mai am bănuiala că faceți propaganda asta din motive egoiste, știind că nu veți fi niciodată nevoiți să adoptați o familie de refugiați sau măcar un copil de-al lor, în condițiile în care nu vă văd niciodată încurajând adopțiile din orfelinatele și spitalele ce gem de copii abandonați. De-ai voștri, de-ai noștri.
Așa că, scoateți-vă degetul acuzator din fața mea și băgați-vă dojenile și ofensele undeva, că-s sătulă de filantropi de tastatură, de moralisti de facebook și fițuici de doi lei! Nu, nu voi adopta nicio familie de refugiați.”
Angela Tocilă
Acest articol a fost publicat și în Evenimentul Zilei în 2016
N-am crescut într-o generație de nesimțiți și nesimțitori, am învățat din familii și la școală să împart cu alții mai puțin norocoși, deși eram oarecum, cam toți la fel. La fel de nenorocoși să creștem și să trăim în comunism. De aceea, pe mulți dintre cei din generația mea, Revoluția i-a găsit majori, plini de idealisme, complet nepregătiți pentru ceea ce a urmat. Învățaserăm în școli de toate și nimic. Nu învățaserăm cum să trăim într-o lume care nu mai semăna cu nimic din ceea ce lăsaserăm în urmă, așa că marea parte a generației mele s-a ratat, a murit sau a emigrat. Puțini dintre cei rămași aici vii sau cu o viață obișnuită, de român între două lumi, s-au resemnat să aștepte ziua de salariu și cam atât.
Acum retrăiesc într-un fel acel voluntariat forțat. Trebuie musai să fiu solidară cu niște oameni care vin dintr-o cultură diferită de a mea, cu obiceiuri diferite de ale mele, cu mentalitate diferită de a mea. Și așa cum se întâmplă de obicei, apar niște flower power de nicăieri, care mă arată cu degetul, mă acuză că nu sunt solidară cu necăjiții porniți în bejanie, cu țintă fixă. Germania sau nimic. Germania sau îmi arunc nevasta cu plodul în brațe pe linia de tren. Germania sau moartea. Acești flower power mă obligă să le răspund dacă aș lua o familie de refugiați sirieni acasă, în numele solidarității umane, încercând un șantaj sentimental la care eu nu sunt sensibilă și le răspund, NU.
N-aș lua o familie de refugiați la mine acasă, din simplul motiv că nu am nicio datorie sau responsabilitate față de ei. Asta nu înseamnă că sunt insensibilă la drama multora dintre ei, la imaginile cu copii înecați ai căror tați au supraviețuit miraculos în timp ce-și scăpau copiii în apă. Nu sunt sensibilă la invazia unor masculi care-și pun femeile și copiii scut în fața lor, pe linia de tren sau îi aruncă prin gard. Nu i-aș primi la mine în casă dacă n-ar avea minimul respect să se spele. Nu am pic de respect pentru oamenii care nu se spală. Nu aș primi la mine in casă o familie al cărei mascul ar avea pretenția să-mi acopăr brațele și picioarele în prezența lui, ca nu cumva să-i ofensez obsesiile religioase, și nici să mă trateze la mine în casă ca pe o jumătate de om sau chiar mai puțin de atât. Nu aș primi în casă o familie pentru care m-aș simți obligată să mă duc la ciobani să le cumpăr oi, pentru că eu mănânc porc, vită, pui, pește dar nu mănânc oaie. Dacă vrei să stai la mine acasă, mănânci sarmale sau fasole cu ciolan afumat sau pită cu untură și ceapă. Nu aș primi o familie a cărei femeie a fost obligată și obișnuită să fie tratată ca o zdreanță și cu al cărei mascul aș intra clar în conflict, încercând să-i explic că e și ea la fel de om ca masculul care o desconsideră.
Nu aș primi o familie de refugiați în casă pentru că ar trebui, eu agnostică, să le asigur un spațiu de rugăciune și să respect un ritual religios străin mie și culturii mele. Nu aș primi o familie de șiiți la mine in casă pentru că s-ar încăiera cu familia de suniți adoptată de vecinul și până la urmă aș deveni într-un fel sau altul, din gazdă, victima lor.
Și în sfârșit, nu aș primi o familie de refugiați la mine acasă pentru un conflict pentru care răspunzători sunt cei care-l finanțează, îl întrețin și câștigă bani din asta, mai pe scurt, industria de armament. Pentru că ISIS nu s-a născut din spuma mării, nici n-a colonizat Siria venind de pe Marte. Erdogan finanțează ISIS ca să înlăture Siria din competiția economică, Rusia finanțează ISIS având și ea interese în zonă. Până la urmă, totul se reduce la bani, iar eu nu vreau să fac parte dintre idioții care suportă consecințele lăcomiei mai marilor lumii.
Și la urma urmei, nu aș primi o familie de refugiați la mine în casă, ca să nu mă ”trezesc” într-o dimineață cu gâtul tăiat doar pentru că sunt creștină. Copiii din Africa și aiurea mor în continuare de foame și boli. Oamenii se măcelăresc cu sârg cam prin toată lumea. Doar că acum nu mai sunt la modă copiii din Africa, nu mai sunt la modă femeile oropsite de Afghanistan, a căror viață nu s-a schimbat cu nimic de când s-au dus americanii să le elibereze. Acum la modă e să adopți o familie de refugiați, așa cum era la modă să adopți un maidanez. Nu, mulțumesc, eu nu am suferit și nici nu voi suferi niciodată de corectitudine politică.
Adoptați-i voi, și-mi povestiți după aceea și mie experiența voastră. Da, sunt ironică, pentru că așa cum împrăștiați pe facebook apeluri gen ”adoptați acest suflețel nevinovat că-l iau hingherii! L-aș ține eu dar am deja 3, am alergie, mă dor șalele, n-am bani etc…” Așa că, dragi flower power, sunt sigură că nici o familie de refugiați nu-și va găsi o familie de gazde adoptive. Și mai am bănuiala că faceți propaganda asta din motive egoiste, știind că nu veți fi niciodată nevoiți să adoptați o familie de refugiați sau măcar un copil de-al lor, în condițiile în care nu vă văd niciodată încurajând adopțiile din orfelinatele și spitalele ce gem de copii abandonați. De-ai voștri, de-ai noștri.
Așa că, scoateți-vă degetul acuzator din fața mea și băgați-vă dojenile și ofensele undeva, că-s sătulă de filantropi de tastatură, de moralisti de facebook și fițuici de doi lei! Nu, nu voi adopta nicio familie de refugiați.”
Angela Tocilă
Acest articol a fost publicat și în Evenimentul Zilei în 2016
